[MEMORY LANE] Ep. 13 – lansarea Delikt din Martin 1998

Asa cum spune si titlul povestirii noastre ajunsa la episodul 13, vom ataca un subiect fierbinte astazi: primul si singurul album semnat Delikt. Mai exact, lansarea acestui disc. Fara a va plictisi cu lucruri organizatorice, facem precizarea ca la sfarsitul anilor ’90 casele de discuri dictau tot ce tinea de un material audio / video al unei trupe. In contractul nostru era specificat un anume procent din vanzari si separat, am semnat un contract de reprezentare artistica, adica labelul urma sa ne gaseasca si concerte. Pentru o aparitie discografica vanduta in peste 10000 de unitati, unii zic ca 15000, am avut extrem de multe showuri venite prin acest contract de reprezentare: 2!

 

Aveam si un obiectiv pe care speram sa il atingem si noi. In 1997 fusese lansat tot in Martin, la intersectia Stefan Cel Mare cu Dorobanti, albumul de debut al prietenilor nostri de la Da Hood Justice “Judecata de Dupa”. O trupa care intotdeauna a inovat. Particular pentru acest LP, pe langa “smardoielile” semnate Phane Buton (sample-uri din filme chinezesti si romanesti, inserate pe bridge-uri, intro-uri sau outro-uri, in piese) a fost si semnul de “Atentie! Primul album autocenzurat”. Toti eram disperati sa apara “Parental Advisory! Explicit Lyrics”, insa dintr-o zvacnire patriotica, il treceam “Atentie! Contine texte vulgare”. Si noi doi (Brugner si Vexxatu) ne-am gandit ca ar fi totusi banal sa trecem una dintre cele 2 forme anterior mentionate si am venit cu “Atentie! Contine d’ale noastre”, cunoscut fiind faptul ca intotdeauna am fost niste “nazisti” ai cratimei precum si ai apostrofului.

 

Totul se facea dupa un program aparent bine pus la punct, insa de fapt devenise deja o rutina pentru casa noastra de discuri, aflata la a nu stiu cata lansare. Martin era un fel de Mecca pentru hip-hop-ul bucurestean. Nici nu se concepea sa iti lansezi materialul in alta parte. La Judecata de Dupa fusesera in jur de 400 de oameni inauntru si inca vreo 250 pe afara. A fost impresionant ca cei aflati afara au cerut voie bodyguarzilor sa intre in holul clubului, unde se vindeau CDurile si casetele, pentru a-si mai stinge ciuda ca nu prinsesera loc inauntru.

 

Evident ca am fost trimisi pe la radio si TV sa promovam materialul. Chiar am avut si spot la radio, cam asa vedeai ca cineva are labelul in spate. Nu exista ca o trupa nesemnata sa aiba asa ceva pe radio. Poate doar in cazuri exceptionale. Noi ca trupa nu aveam niciun fel de reper cu privire la attendance. Puteau veni 3 oameni sau 1000. Nu aveai de unde sa stii si evident ca nici nu mai te gandeai la asta. In ziua de azi, iti da FBul de gandit; ia sa vedem cati interesati, cati vin, facem o medie, etc, you know the drill. In seara evenimentului, am ajuns destul de tarziu pe zona. Nu prea se impamantenise treaba asta cu sound check. Nu se faceau foarte multe repetitii pentru ca eram atat de avizi sa cantam peste tot, incat stiam toate liricile pe de rost. Exact ca niste pensionari care aveau tot timpul sacosa la ei pentru ca nu se stia cand baga pui pe la Gostat. Trebuia sa fim gata sa intram pe scena in orice moment.

 

Tot balconul era ocupat pentru presa si invitatii nostri. Un lucru ne-a socat totusi. Erau extrem de multi reprezentanti de la reviste, radio, TV, presa de divertisment, etc. Nu ne asteptam sa vina atatia “d’astia” pentru noi. Urma sa intelegem ca acesta era rolul casei de discuri. Astia nu s-ar fi deranjat vreodata sa vina sa ne vada pe noi daca nu i-ar fi chemat cineva precum o casa de discuri majora. Era totusi un “nebun” frumos care ne urmarea peste tot si ne lua interviu. Ionut si imi pare deosebit de rau ca nu imi mai amintesc numele de familie. Parca Munteanu. Tot timpul scotea reportofonul si ne intervieva, inca de pe vremea cand nimeni nu stia cine eram.

 

Show-ul a fost fabulos, am cantat exact in ordinea de pe caseta. Publicul, wow!!! Nu mai traisem asa ceva pana atunci. Am avut emotii mai mari ca atunci cand am debutat. Culmea, tot acolo, cu 3 ani inainte. Inca ne aflam pe vremea cand DATul era la putere. Incepusem sa cantam si cu Sleek, insa in sinea noastra ni se parea ca totusi DATul se aude impecabil fata de vinyl. Aveam totusi doar 18 ani… (pentru cei neinitiati DAT = Digital Audio Tape // cam cel mai fidel mediu extern de stocare a informatiilor audio, in acea perioada). Am semnat de ne-au durut mainile la coperti, tricouri si hanorace. Managerul de label zambea de mai avea putin si atingea tavanul cu gura. Nu-i venea nici lui sa creada ca a facut sold-out la club si a vandut absolut tot tirajul de pe raft. O alta rabufnire adolescentina a noastra a facut ca la intrebarea (pusa in prealabil) “Doriti sa editam si pe CD?” sa raspundem “Nu, domne. Noi suntem underground East Coast, doar pe caseta. Claaar”. Parca mi-ar placea sa ma duca Marty McFly sau Dr. Emmet Brown cu DeLorean-ul inapoi in ‘98, macar 15 minute la seful labelului in birou si sa ii raspund acum “Da, cocos. Normal ca si pe CD”. Asta de la inaltimea celor aproape 40 de ani ai mei.

 

Tot ce ati citit este desigur o varianta mult “cropuita”, pentru ca s-ar putea povesti mult si bine despre acea seara de toamna din 1998, cand Fara Numar a fost lansat oficial. Pentru mine reprezinta fara indoiala unul dintre momentele de aur, atat al vietii personale, cat si al “carierei” mele de repar autohton.

 

Va multumim ca ne-ati urmarit, dragilor!

Be sociable

Post a Comment

You don't have permission to register