The cold. The bad luck. The damned. Mi-a luat ceva sa scriu articolul asta. O sa fac multe pauze. O sa folosesc propozitii scurte pentru ca scriu cu sufletul la gura. Asta se intampla cand versi in scris tot ceea ce simti. Mixul unor sentimente foarte aprinse, rappareala de pe fundal, 12 ore de somn si amintirile din Berlin. Un DJ set by Ioana Sabo presarat cu cele mai puternice kick-uri si inalte care te zgarie putin pe suflet, aproape la fel de tare precum vantul crunt din Berlin imi zgaria pielea. The underground-city-of-bones-music-art-cigars-and-0-fucks-are-given-there. Cu 10 straturi de haine, cearcane exemplare la ochi si buzele uscate, ma urc in metrou si aud sunetul.

Berlin Calling

Am invatat de-a lungul timpului sa nu imi fac asteptari. Asteptarile aduc frustrari. Frustrarile iti macina subconstientul pana cand cedezi; te taie de la radacini si te intorc pe toate partile. Am auzit sunetul. Sunetul metroului. Imi parea atat de cunoscut. Undeva in spatele meu era un tip care avea pe cap un fel de bentita cu un semn de 0 fucks given (literele erau atasate de bentita). Asculta o melodie acid house pe telefon. Ah, da. De acolo am auzit sunetul asta. Din filmul Berlin Calling. E sunetul de la metrou. Blana. Hai sa ajung o data la cazare, sa trag un dus si sa ies.

New phone, who dis

Doar ca nu am mai ajuns la cazare. Tipa de la AirBnb nu ne-a raspuns la telefon. Am colindat vreo 2 ore prin frig, din carciuma in carciuma pentru a ne adaposti de frig si a cauta un hotel unde sa ne putem caza la 00:12. Am pornit iar pe drumuri. Am gasit un hotel. Scump, ce-i drept. Apa fierbinte de la dus mi-a penetrat efectiv pielea si puteam sa jur ca o sa incep sa sangerez. Am simtit. Am simtit efectiv cum timing-ul nu e potrivit si ca excursia asta o sa fie intr-un fel. Nu stiu in ce fel. Dar da. M-am ofticat super tare ca am ratat deja o seara in Berlin. Perioda a fost oricum foarte scurta; aveam doar 2 zile in care puteam sa disec orasul. A doua zi, am ajuns in sfarsit la o cazare decenta (financiar si confort) si am zis sa o luam la pas. Est-ul Berlinului este complet rupt de realitate. Nu e nimic frumos. Totul e rece. Ah, scuze, nu e nimic frumos din punct de vedere estetic, pentru ca in esenta, Est-ul este genial. Underground. For real. Am vizitat cateva zone, am gasit niste murale foarte faine si aia a fost. Sambata seara trebuia sa aterizez in Watergate, desi nu imi doream musai pentru ca auzisem ca nu se diferentiaza foarte tare de alte cluburi si ca vor fi foarte multi turisti oricum. But still, mergea o seara dansanta. In schimb, am experimentat o seara pe bune in Berlin (thanks, Arina).

TOO MANY BOTTLES OF THIS WINE I CAN’T PRONOUNCE

Glumesc, au fost cateva pahare de bere. O bere puternica. M-a ametit prima jumatate de pahar. Cred. Asta sau tigarile American Spirit care sunt groaznice. Nu era fum, era ceata. Eu racita. Da, in Berlin se fumeaza inauntru. Stateam la o masa langa perete. Langa noi, vreo 3 cupluri gay. A fost prima data dupa mult timp cand am avut contact vizual cu oamenii din jur si am simtit pe bune ca ma remarca. Au cele mai calde zambete, chiar daca ai crede ca sunt la fel de reci ca vremea. Dar nu sunt. Am crezut ca o sa fac o vesinicie pana la baie, care se afla in capatul celalalt al barului. Din boxe se auzea un techno la fel de agresiv ca valul de fum de la tigari. Un tip m-a calcat pe picior. Si-a cerut mii de scuze. Ceilalti din club, imi faceau loc sa trec, chiar daca eram mai inghesuiti ca sardinele. Pe mine ma rasturnau alte probleme, situatii personale, dar cumva…in baia barului de gay am simtit ca am o seara de ragaz. Am simtit ca pot sa ma desprind putin de realitatea uneori infecta de la noi si sa ma bucur de faptul ca aici e o cu totul alta atmosfera; Am examinat putin oamenii cand am iesit de la baie. Lumea de aici a venit ca sa se simta bine. Atat conteza. Muzica. Viciile astea daunatoare, dar who gives a fuck. O seara pe bune in Berlin, cu oamenii de aici, cu muzica lor, cu mirosul sufocant de tigari, bere si cea mai misto atmosfera.

THE PURSUIT OF HAPPINESS

Am trecut prin zona Berghain. N-am indraznit sa merg. Tot cu timing-ul mi-am dat-o. Cumva, incepusem sa imi dau seama ca excursia asta nu trebuie sa fie despre clubareala, ci despre esenta orasului. Am trecut prin zona Berghain si apoi am luat-o la pas pe stradute. In Berlin, trebuie doar sa privesti in sus si dai de arta. Intorci putin capul si dai de un record shop sau un bar super misto de unde se aude muzica buna. In prima zi am fost in Hard Wax, dar nu am stat foarte mult. In schimb, am gasit HHV and I truly fell in love once again; a fost locul unde am petrecut vreo 4 ore. Am ascultat zeci de placi si nu stiam cum sa fac sa incapa toate in bagaj. Dar n-am avut cum. I left with a broken heart and 3 vinyls. Cel mai funny lucru, dupa 2 zile de cacat, tipul de la HHV m-a confundat cu o DJita. Nici nu mi-a zis cu cine anume, dar era foarte entuziasmat. Oh, you’re that DJ from…Ukraine, right? Cool! Ok, dude. Thanks, but no. I am just a girl in pursuit of happiness.

THE GIRL WITH THE BACK TATTOO

Si castile in urechi. Am iesit din shop si am bagat o tura de vizitat. M-am asezat pe banca, in fata unui mural. Nu intelegeam de ce excursia asta fost presarata cu tot felul de patanii idioate care m-au impiedicat sa explorez si partea aia de cluburi. Na, pana la urma, asta e meseria mea. Sa merg, sa explorez, sa traiesc pe pielea mea si sa scriu despre X si Y, din perspectiva mea. Dar asta e partea misto la timing. Timing-ul iti arata cum ar trebui sa stea lucrurile si de ce trebuie sa se intample asa. Am avut un fel de moment de introspectie. Ma uitam la fata care statea pe banca. The girl with the back tattoo. Si casti in urechi. Berlin-ul mi-a dat-o pe timing. Am vrut sa ajung acolo, in nucleul noptilor detinute de muzica electronica, de oameni pierduti in droguri si fum, dar am cunoscut doar o parte din asta. O parte care mi-a zis sa am rabdare si o sa descopar Berlin-ul in toata nebunia lui alta data, intr-un alt context. O parte care mi-a aratat cum sunt ei de fapt, dincolo de trend-ul si stilul de viata prezentat prin evenimente, reviste si internet. O parte prin care orasul are rabdare cu el insusi, un oras taiat in doua, care arta si muzica plutesc in aer, zgarie peretii si poseda oamenii; un oras pe care eu l-am descoperit prin intermediul unei seri, intr-un bar.

Un oras in care m-am simtit prost ca stateam cu castile in urechi in timp ce oamenii din metrou imi zambeau. O experienta care mi-a amintit de primul eveniment care nu s-a finalizat.

UNCOVER IT

M-a propulsat in urma cu cativa ani. Intr-o luna de august. Intr-o seara in care frigul s-a instalat in padure aproape la fel de repede ca frigul nemtesc in oasele mele. Da, e treaba nemteasca. Inca sunt racita. In seara aia nu a iesit evenimentul. Cateva luni de munca, zile de carat, montat si aranjat. Nu e usor sa faci evenimente. Nici macar unul unde te astepti la maxim 200-300 de persoane. Nu e usor nici sa accepti ca un eveniment nu a iesit, in special cand vrei sa pui in aplicare un concept nou. Berlin-ul m-a propulsat acolo, in seara aia cand stateam pe un trunchi de copac, inghetata toata si plansa, in telefon cu un om care mi-a zis ca e ok, ca se intampla si ca nu e intotdeauna un timing bun.

Concluzia e ca Berlin is still calling me, asa ca o sa revin cu partea a doua undeva prin vara cand ma intorc acolo. Pana atunci, melodia pe care am ascultat-o pe banca din Berlin, in timp ce ma uitam la mural, in timp ce mi-am amintit de seara aia, de timing; melodia si omul.