Eram foarte timida. Imi asteptam randul. Erau multi oameni la coada. Priveam in jur si eram putin panicata de faptul ca langa mine era o tipa care tremura. O alta ii spunea sa se calmeze, ca oamenii de la paza isi vor da seama ca nu e ok si nu le mai lasa sa intre. Ne-am intersectat privirile. Eram stanjenita de faptul ca stiam ce se intampla cu ea si nu o puteam ajuta. Si mai stanjenita eram de faptul ca simteam cum efectiv corpul meu e acaparat de fibrilatii; am privit in gol, am asteptat, am intrat si aia a fost. Primul meu festival. Primul meu drog. Primul sentiment de libertate fara limite. Prima senzatie.

Bunica-miu mi-a facut cunostinta cu trupa Queen cand aveam vreo 8 ani. Bohemian Rhapsody a fost primul cantec pe care l-am ascultat. Nu intelegeam mare lucru pe atunci, dar dansam ca nebuna. Muzica lor ma propulsa intr-un univers paralel in care eu eram o balerina cu tenesi in picioare care danseaza asa cum vrea ea, in fata unei audiente care se uita cu ura pentru ca nu sunt respectate regulile. Un haos frumos, un amalgam de vibratii care mi-a starnit curiozitatea, iar combinatia nebuna dintre sunete imi dadea cel mai frumos sentiment: libertate. Prima senzatie.

Apoi, a urmat a doua. A treia. A patra. A cincea. La un moment dat, nu ii mai vedeam farmecul, nu ii intelegeam rostul, nu puteam sa gasesc o explicatie logica in afara faptului ca devenise o rutina stupida. Muzica se auzea mai bine, ce-i drept; de fapt, nu muzica se auzea mai bine, ci aveam capacitatea de a diferentia mai bine sunetele care construiau bubuiala pe care o consideram atunci doar un alt gen de muzica, niste beat-uri care ma fac sa vreau sa descopar povestea din spatele sunetelor, fara cuvinte. Care imi dadea cel mai frumos sentiment: libertatea aia fara limite. Asemenea melodiei de la Queen pe care am ascultat-o pentru prima data la 8 ani.

O seara in club se transforma intr-un scenariu din Enter the Void. Nu mai distingeam sunetele, tranzitia dintre melodii; era un cerc vicios, iar eu imi pierdeam capacitatea fizica si emotionala de a mai face fata vuietelor, zgomotelor, perechilor de ochi care pareau ca ma privesc continuu si imi injectau cea mai rece senzatie. Stii sunetul ala de la TV atunci cand nu este semnal pe un anumit canal?

Apoi, au mai urmat cateva. Pana intr-un punct. The night a DJ saved my life. Si nu am constientizat asta mult timp. Nimic nu amplifica mai bine arta din spatele muzicii decat o poti face tu, daca intr-adevar iubesti muzica asta. Nimic. Absolut nimic. Niciun shot, nicio linie, nimic. E pur si simplu vorba de alegere: alegi sa te alaturi unui cerc vicios sau sa faci ce vrei. Indiferent daca ce vrei include si un viciu, dar sa vrei tu; nu pentru a auzi muzica mai bine, ci pentru ca simti ca iti ofera un beneficiu. Dar partea asta de vindecare, de distractie, starea de bine – asta vine de la el. De la fiecare artist care construieste treptat acolo la pupitru folosind cel mai bun remediu: muzica.

Un DJ mi-a salvat viata pentru ca m-a facut sa ascult, sa ascult muzica in starea ei pura. Sa o las sa ma dea de pereti, sa ma vindece, sa ma mangaie, sa ma faca sa dansez, sa reflectez si sa o diger. Sa diger povestea fara sunete. Fara adaos comercial 😉