In primul meu an in Bucuresti, am descoperit melodia lui Ada Kaleh – O seara de ragaz. M-a cuprins un val de calmitate si melodia asta e si acum un calm-down-mantra pentru mine. Imi place cum muzica electronica, dupa cum cred ca am mai mentionat si pe aici pe website, e un fel de poveste pe care poti sa o interpretezi asa cum vrei tu. E mai mult decat o compozitie care trebuie sa sune bine prin sistemul de sonorizare de la event. E o poveste din sunete pe care o poti asocia cu momente foarte intense. Asta e perspectiva mea. Si cam asa s-a intamplat si cu melodia asta.

Ai putea spune ca orice om pe care il cunosti intr-o ipostaza de om foarte sociabil, plin de energie si pus pe caterinca, e unul dintre acei oameni care poate cu usurinta sa faca un lucru anume, care nu se lasa atat de afectat de lucruri negative. Urasc cum noi oamenii am ajuns sa ne etichetam intre noi. Facem asta in viata de zi cu zi, printr-o singura privire, printr-un singur gest. Asta facem si cu artistii. Chiar si cu cei la inceput de drum, cei care abia acum incearca sa isi scoata capul din cutie si sa incerce sa isi gaseasca propriul loc in multimea asta arzatoare, in industria asta predominata de superficialitate. Nu ma intelege gresit, caci si asta am zis de multe ori. Cat de superficiali suntem, cat de superficial e tot. Revenind la oile noastre, asta facem si cu artistii. Multi dintre ei se inchid, se ascund si lasa doar cativa oameni sa ii descopere. Multi se izoleaza si comunica cu lumea exterioara doar prin muzica. Aia e muzica buna, din pacate, de cele mai multe ori. Muzica aia care iti sparge creierul fara niciun adaos comercial :), sunetele alea pe care le asociezi cu momente sau trairi intense. Dar fix ei sunt aia care au nevoie de momente de ragaz. Macar de o seara de ragaz.

Mie imi place sa ma dau exemplu, indiferent de context, pentru ca nu imi place sa arat cu degetul sau sa ma uit in curtea veciniului. Asta m-a invatat tata. Tata care a fost si el DJ. Pe vremuri, in discoteca din oras unde se strangeau toti pustanii de 15-16-17-18 ani si se imbatau pana picau jos. Niciodata la ce fac altii, doar la tine. Si eu asa vad lucrurile. Etichetam. Si eu am facut-o. Poate constient, poate inconstient, dar am facut-o. Mi-o asum si incerc sa o repar. Mi-am dat seama de asta in seara in care l-am vazut ca a avut un moment de ragaz. Un moment in care a inspirat si a expirat, in care a ascultat putina muzica si apoi a inceput. A curs tot, aproape ca un speech perfect in cadrul unei prezentari in fata unei comisii. Doar ca de data asta nu o facea din spatele pupitrului, ci de pe scaun, in fata mea. Mi-a povestit tot, toate momentele prin care a trecut, ce l-a afectat, ce l-a motivat si acum nu o mai face. De ce s-a pierdut, de ce nu intelege si ce naiba se intampla. Mi-a zis ce vrea, ce si-ar dori. Nu stie exact de unde sa o apuce, iar atunci cand o face, lasa totul balta. Nici asta nu stie de ce. Poate rabdare, poate lipsa de inspiratie? Prea multa presiune? Da, se trage si din toate lucrurile astea, dar se trage si din frustrari. Ma uitam prea mult in stanga si in dreapta, prea mult la ce faceau cei din jurul meu. Ei erau mai buni, eu nu. Sau cel putin, asta credeam si cred si acum. Uneori. Si da, mai sunt si frustrarile alea. Cand esti bullied in copilarie, iti raman niste sechele. Porti un scut. Nu e asa usor sa il dai jos. Prin muzica reusesti.

Dar de ce doar prin muzica? Adica, da. Sunt total de acord si cu asta. E self-theraphy. Cum e pentru mine scrisul. Si stiu ca e asa pentru multi. Simt asta prin muzica lor. Transpun si momentele bune si momentele relese. Si asa imi dau seama ca sunt inca artisti care stau ascunsi si fac asta. Sau care nu stau ascunsi si fac asta. Intr-o limita anume, caci nu li se permite sa depaseasca o anumita linie. Asa ca raman pe loc, fac muzica si tac. Ei tac, muzica lor vorbeste. Uneori, cat sa duduie castile, alteori, cat sa le dea doar lor un impuls. Uneori, ca sa finalizeze o melodie. Alteori, doar ca sa transforme o idee in sunete. Si muncesc, si isi doresc mai mult sau mai putin, si nu stiu ce vor, nu stiu unde sunt, cine sunt. Nu e nimeni care sa descifreze povestea. Doar asculta. Asculta pasiv, prea putin activ. Si ei raman acolo. In fiecare zi si in fiecare seara. Doar ei si muzica.

Dar uneori, au nevoie de un lucru simplu. Asa cum a fost si pentru el. Iar acum simte ca poate, poate mai mult. E constient si o face. Prinde curaj. Munceste. Si pana acum, avea nevoie de un singur lucru. De o seara de ragaz.