Nu stiu cum am nimerit, zilele astea, sa vad pe canalul celor de Mixmag, un set de vreo ora jumate de la Crystal Method. Nu-mi venea sa cred! Mi-am adus aminte brusc de tot ce ascultam electronic, in perioada aia. Am stat infipt si m-am uitat la tot setul, desi nu era nimic iesit din comun din punct de vedere vizual. Un domn un picut trecut, cu tricou cu Tool, care mixa electro si breaks. Eu am tot zis ca-s periculoase nostalgiile astea si ca predispun la delir. Ca sa nu mai zic ca a venit si dupa ce-am vazut “The Man Who Killed Don Quixote”. M-a aruncat si mai mult in a ma gandi la capcana nostalgiei. Dar pizda ma-sii, sunt totusi niste lucruri care m-au cristalizat pe dinauntru, si la cap si la urechi. Nu pot sa renunt la ele. Deci, na, vorbim de electronice nouazeciste. Stiu ca va place asta cu ,,nu se mai face muzica ca pe vremuri”. Si Don Quixote suferea ca nu mai exista cavalerism ca pe vremuri.

Pe cealalta parte, n-am putut sa nu observ eleganta cu care curgea prin piese domnul de la Crystal Method. Starea aia de futai cu preludiu lung care ii arata partenerului veneratia erotica pe care i-o porti. Fututul apasat nu exclude nici intelegerea chimiei cu partenerul si nu anuleaza nici respectul pe care i-l porti, cu tot cu bdsm-ul inclus. Si nu, nu e sport de performanta. De-asta nu m-am putut opri din ascultatul mixului ala. Ma simteam iubit si respectat.

Eu am ascultat in adolescenta in draci albumul “Vegas” de la ei. Imi placea cum totul era foarte clar si concret. Muzica era facuta ca o mica excursie, in care aveai un ghid care-ti explica atractiile zonei. Si, cand te intorceai acasa, simteai oboseala aia placuta-n oase si-ti notai mental ziua care tocmai a trecut. Acum, e o boala de-a ,,vinde” climax-ul piesei. De parca toata piesa este construita special doar pentru alea 30 de secunde de total dezmat sonor. E si asta o estetica si nu-s neaparat impotriva ei. Doar ca, ma oboseste cateodata.

Singurul de acum, care se apropie de Crystal Method, ca ideologie, este Skrillex.

Tot in perioada aia, mai era si Fluke. Au avut un album ,,Risotto” pe care tin minte ca l-am cautat un an si ceva pana am pus mana pe el. Si da, a meritat. Tot albumul e fara cusur si e unul din cele mai organice albume de muzica electronica pe care le stiu. Plus ca, are si o aura d-asta gotica si o apetenta pentru absurd. Nu intamplator, fix asa s-a si numit marele hit al lor: ABSURD! Fiti atenti aici verusuri:

“King kong, in cannes, on a date with spiderman

Dan dare’s sitting there, scared by the killer teddy bears

Downtown, mini mouse is slippin’ mickys in the famous grouse

While big bird spreads the word

Anybody with a heart votes love”

Singurul de acum care se apropie de Fluke, ca ideologie este Jon Hopkins.

Dar la capitolul umor absurd, din perioada aia, nimeni si nimic nu poatea sa-l bata pe Mr Oizo. ,,Analog Worms Attack” este un album care sterge pe jos cu gangster-ismul din hip-hop si cu glam-ul din muzica electronica. Imi place si acum sound-ul ala minimalist, murdarit intentionat, de parca a invartit artistul toate butoanele la maxim si a inceput sa forjeze sculele. Groove-uri sleapete lasa printre toba si premier sa respire niste sintetizatoare pierdute ca un copil abandonat de parinti la balci. Intamplator, copilul asta stie foarte multe bancuri pe care le spune, uitand cateodata sa zica si poanta. ANALOG WORMS ATTACK!

Singurul de acum care se apropie de Mr Oizo, ca ideologie, este Getter