Acest site nu contine cookie-uri…

Daca ar fi continut, n-as mai fi avut ce sa caut pe el…

Orice imi aduce aminte de prajituri, jeleuri, bomboane, placinta cu branza dulce si stafide, tarta cu fructe, tarta fara fructe, biscuiti, covrigi polonezi, cozonac, clatite, inghetata, profiterol, napolitane si regina absoluta a tuturor, ciocolata, trebuie sa-mi dispara din cap!

Nu mai am voie sa mananc dulciuri.

Previziunea apocaliptica a nutritionistului asupra aparitiei inevitabile a diabetului in viata mea, imi interzice sa ma si gandesc la ele. Simt cum ma ingras de cate ori trec pe langa vitrine de cofetarii.

Deci, NU! Trebuie sa platesc pentru noptile de jucat Quake 2, ingropat fiind in munti pe baza de cacao.

NU!

De cand nu mai mananc dulciuri, sunt si mai anxios. Si, un pic agresiv, chiar… Nu-mi place! M-am transformat din bucalatul radios, in obezul frustrat.

In ianuarie, se duce in pizda ma-sii si febra sarbatorilor, si magia iernii, si nevoia de a-ti suna fosta gagica sa vezi ce mai face, poate s-o simti ca ultimul om, ca sa ai si tu, la randul tau, motiv sa te simti bine… Stau cu fularul impletit de maica-mea, sugrumandu-ma, in metrou, cu castile in urechi si simt nevoia de ceva care sa ma trimita iarasi inapoi in timp…

Helmet…

Meantime.

Mereu mi-a placut Helmet. De la primul acord pe care l-am auzit de la ei. Imi place cum suna exact, perfect balansat, cu swag si clar, foarte clar. Helmet nu lasa loc de interpretari. Totul era acolo.

Meantime e un album aproape perfect. Zic aproape, pentru ca mai exista si Betty.

Cand ajung la “Unsung”, in fata mea se aseaza o bunica planturoasa cu un baietel de zece ani, sa zicem. Latul fularului din jurul gatului meu se strange cand vad cum baietelul scoate un Twix mare si-l prezinta intregului vagon, ca la decernarea de Oscaruri.

“As dori sa multumesc Academiei, dar, cel mai important, as dori sa multumesc familiei mele, pentru ocazia unica de a manca acest Twix in fata unu gras belit, sugrumat de un fular impletit de ma-sa, nu la fel de urat ca si privirea pe care mi-o arunca…”

Vine randul piesei “He Feels Bad”. Ma uit la pustan si nu vad nicio urma de regret. Musca tacticos din Twix-ul drept si suge umplutura de caramel, ca un capcaun care suge maduva oaselor dusmanilor lui, ca viata insasi care se suge singura din sufletul meu, care tanjeste la o farma de caramel pe limba.

Intind limba si simt lana pufoasa si insipida a fularului impletit de mama, fular care s-a transformat intr-o zgarda care ma tine in loc sa nu sar in gatul bietului copil.

Copil care a realizat ca sta pe podium. Trebuie sa-si arate medalia. O face!

Eu imi strang toate kilogramele intr-o postura nefireasca de caine de paza.

Twix-ul drept a disparut inauntrul baietelului. Twix-ul stang va avea aceeasi soarta.

Eu imi doresc doar sa dispara proprietarul Twix-ului, care sa-mi lase mie mostenire, la notariat, partea stanga a averii lui, afisate aici, in vazul tuturor.

Helmet nu prea m-ajuta. Vine “You Borrowed”. Nu, nu vreau sa imprumut, vreau sa detin si sa diger! Gata, am indurat destul! O sa trec peste penibilul situatiei si o sa ma indrept spre copil si spre bunica-sa! Twix-ul are o putere prea mare asupra mea, n-am cum sa-i rezist! Las fularul mai larg, strang pumnii, cu palmele transpirate, imi trosnesc usor gatul, cautand scandal si ma ridic…

Piata Romana, cu peronul pe partea stanga! De cate ori se apropie o statie, pe toti ii cuprinde o panica generala. Intre mine si Twix, curge un rau de oameni inspre usi. Atat de aproape si atat de departe in acelasi timp. Curentul viiturii umane ii ia cu el si pe bunica si pe nepot… Si, odata cu ei, pleaca si Twixul, scurgandu-se pe iesirea din partea stanga!

Ma-ntorc la locul meu, m-asez istovit, si incep sa gafai. Am reusit sa scap si de data asta!

Imi fac o cruce cu limba si caut resturi de salata printre masele.

In the meantime…