Se intampla ceva.

E o perioada in care se aluneca pe o panta slinoasa a nostalgiei. Zic slinoasa pentru ca te seduce haul emotional care te suge in el. Ala al confortului mental si al lenei sufletesti. Am ma zis asta: e ca si cand ai mai baga niste sex cu fostul partener de relatie, dupa ce v-ati despartit. Nu face decat sa prelungeasca inutil sfarsitul iminent.

E, dar mai e si factorul timp, care adaugat complicatei ecuatii emotionale care iti da ca rezultat alunecarea in nostalgie, face lucurile mult mai placute. Uiti chestiile nasoale si toate amintirile sunt roz, stravezii si personalizate dupa necesitatile personale.

De aia mi-a placut “Once upon a time in…Hollywood”. De aia ma bucur ca-s contemporan cu Tarantino.

Zic asta, in timp ce ascult piese noi de la Kim Gordon, gagica de la Sonic Youth, pe care, desi o cauta pensia p-acasa, a decis, dupa mai bine de 30 si ceva de ani sa scoata un album solo. Pentru ca acum a venit vremea.

Se intampla ceva.

Ne intoarcem la Tarantino! Rar am vazut o scrisoare de dragoste mai atent scrisa catre… Nici nu mi-am dat seama catre ce! Catre Hollywood ? Catre Los Angeles? Catre o intreaga era, romantica, a experimentului artistic? Catre o perioada in care visul american era cat se poate de palpabil?

E clar ca pe Tarantino il deranjeaza maniera de consum a cinematografiei, asa cum se intampla ea astazi. N-a facut niciun secret din asta, dar spre deosebire de Inarritu, ne-a arat ce era misto la scoala veche de cinema. Si ne-a explicat, pe indelete, cu rabdarea si cu viteza cu care curgea timpul atunci, ca actul de contracultura, sau de reactie culturala, presupune existenta unei culturi, din capul locului.

Tarantino a rezolvat cu eleganta, ceea ce Inarritu a tranformat intr-o frustrare.

Daca nu stiti, Inarritu, domnul care ne-a dat, de altfel niste filme grozave, cum ar fi Amores Peros, 21 grams, Birdman sau Revenant, a zis ca cinematografia e o curva care cere bani. Un om care a facut niste filme cat se poate de mature, are o revelatie de elev puber, contrariat ca i s-a cerut alocatia la bordel. Stai, curvele cer bani?

Proasta alegere a metaforei, si mai proasta comparatie, dar si proasta alegere a termenilor.

Tarantino, care atunci cand si-a lansat “The Hateful Eight” , a intampinat probleme din partea mogulului Disney*, a dat o replica plina de poezie, foarte sensibila si, paradoxal si foarte fetistita la actul de distugere al inocentei. Nu a permis sa i se distruga copilaria sau adolescenta.

A inventat un nou subgen cinematografic: realitatea fictionala!

Se intampla ceva.

A trecut indeajuns de mult timp ca sa-i permita lui Tarantino sa faca un film ca asta. Film de dragoste, cu Bruce Lee, cu intamplari reale. Sau, nu!

Se intampla ceva. Sau, nu!

*cand a fost lansat “The Hateful Eight”, i-a fost refuzata producatorului proiectia in niste sali importante din SUA, pentru ca era in acelasi timp cu STAR WARS: THE FORCE AWAKENS.