Pana intram in partea “didactica” a povestii, am o intrebare…

Cum se face ca o semnificativa patura hipstereasca-semidocta propovaduieste neo-marxismul, dar in acelasi timp se minuneaza, se ingrozeste, se sensibilizeaza si varsa lacrimi pentru nenorocirile infaptuite de Partidul Comunist Rus, asa cum le-a vazut intr-un serial de tv?

Asta a fost partea in care am punctat prezenta flagranta a standardului dublu. Acum ne intoarcem la partea “didactica” a povestii.

Este acest val de stigmatizare a comunismului, si nu neaparat al lui, cat mai mult a implementarii sale in mama Rusie. Clar a fost ceva gresit acolo. Dar o sa vreau sa punctez ce mi-a placut mie enorm din mama Rusie. Inainte si dupa comunism.

Literatura rusa ar fi o chestie. Si zic asta in contextul in care “Inima de caine” este una din nuvelele mele preferate si-n care un caine caruia i se transplanteaza o glanda pituitara umana devine uman si totodata, membru de partid. Sharik Sharikov ftw!*

*(vezi punctatul prezentei de standard dublu de mai sus)

Si mai zic asta dupa ce tocmai am terminat “Omon Ra” al lui Viktor Pelevin in care se satirizeaza comunismul rus pana la paroxism si ni se explica cum programul spatial sovietic a facut posibila si aselenizarea – dar nu stim noi.

Si nu pot sa nu-mi aduc aminte de un personaj dat de cursa cuceririi spatiului, care ar trebui sa fie un simbol al emanciparii feminine: Valentina Tereshkova. Inainte de Captain Marvel, cam pe cand ardeau sufragetele sutiene si de abia incepea Yoko Ono sa scoata flori pe maneca, tovarasa Tereshkova cucerea spatiul cosmic. Pionieratul e foarte important! Mie, madam Tereshkova chiar mi se pare un erou. Cu sau fara propaganda de partid.

Desi bratul lung al cenzurii si al supravegherii sovietice functiona cu o maxima eficienta, exista un respect profund pentru elita intelectualilor (spre deosebire de, sa zicem, noi…).

Am un exemplu: fratii Strugatsky! Astia chiar au fost genii. Si da, au avut piedici puse de partid, dar atunci cand trebuiau sa publice, publicau. Iar cenzura se ploconea in fata geniului. Era libertate artistica totala! Si, atunci imi dau seama cum Arkady si Boris chiar erau eroi. Cred ca am mai zis asta aici… Scriau cu o profunda dragoste de umanitate. Nu afectiune pentru poporul rus si superioritatea lui, nu cu dispret fata de capitalism si nu cu elitism. Dragoste profunda de umanitate. “E greu sa fii zeu” este unul din cele mai nihiliste romane, asta pana la final. “Picnic la marginea drumului” este cartea care sta la baza celebrei izbande cinematografice “Calauza”. Spre deosebire de film, stiti cum se termina cartea? Parafrazez: “totul va fi bine”.

Plus ca, tot ce s-a intamplat artistic in Rusia post-comunista a fost generat de oameni care au fost produse ale scolii sovietice.

Am alt exemplu: Nikita Mikhalkov! “Burnt by the Sun” este unul din cele mai sensibile filme care pun la zid implementarea comunismului in Rusia. Cu toate astea, simti in fiecare cadru scoala de divertisment rusa. Mai are o bijuterie pe nume “The Barber of Siberia” in care e din nou aerul ala suav slav care contracara asprimea regimului. Mikhalkov a condamnat comunismul, dar este rezultatul cultural al acestuia. Chiar daca probabil nu i-a placut sa recunoasca.

O sa inchei cu exemplul suprem: Aleksei Balabanov! Tot regizor. Ba chiar unul din cei controversati cineasti rusi. “Cargo 200” e cel mai puternic manifest anti-comunist pe care l-am vazut vreodata sub forma unui film desi trateaza mostenirea greoaie de partid care a avut metastaze sociale grave la multa vreme dupa ce a cazut marele partid. Incercuiti asemanarile! De asemenea, Balabanov a facut si unul din cele mai bune filme facute vreodata despre razbunare: “Brother”. Am citit pe undeva o cronica in care se spunea ca este raspunsul Rusiei la “Trainspotting”. Ma rog… Tot aici este si cel mai bun monolog despre importanta adevarului. Si adevarul e ca inclusiv Balabanov a absolvit Institutul Gorki – sectia de limbi straine si a fost ofiter in armata sovietica in perioada 1983-1987, activand ca translator.

Q.E.D. !

LATER EDIT: