E foarte greu sa ai deja-vu-uri.

Sau, poate, sunt doar reluari!

Mai ales de la o varsta incolo. Nu stii daca esti doar batran si ai trecut prin atat de multe, incat nu-ti dai seama daca esti doar frustrat, sau doar o diva cu niste urme de testosterone ramase in instalatie, testosterone care, oricum, ti se scurg incet si sigur pe la garnituri.

Imi revin din ce in ce mai greu dupa nopti pierdute! Cand le pierd, nu-mi dau seama! Ma seduce usor toata viermuiala din jurul meu, pe care, de cele mai multe ori, o si intretin.

Dupa care urmeaza colapsul absolut pe canapea! Si aglomeratia de ganduri, aparent, fara nicio legatura care imi apar simultan in cap. Ca sa poti adormi, trebuie sa le lasi sa se aseze, sa-si traga bilete de ordine, sa mearga la exchange si sa se schimbe la un curs nu tocmai convenabil tie, in vise, cosmaruri si tresariri spasmice in timpul somnului. E ca la filmele horror: suspansul se obtine foarte greu si se pierde extrem de usor. Asa e si cu somnul…

Am carje, de care ma sprijin, vlaguit si cu mintea biciuta, care ma trimit la somn. Imi place sa adorm uitandu-ma la filme pe care le stiu atat de bine, incat nu-mi solicita creierul.

Dau reluari! Dau reluari, ca sa nu fie nevoie sa gandesc. Dau reluari, ca sa-mi trimit la somn ochii, mintea si oasele. Imi plac reluarile.

Dau reluari!

 “Do you like to suck dicks?“

Full Metal Jacket e una din reluarile mele preferate. Toate discursurile alea de carton, fundamentalist religioase si cu o convingere lucie a unei autoritati absolute (divinitatea) care investeste cu putere absoluta alta autoritate absoluta (cadrul militar), facand actul crimei unul legitim. E greu sa fii un porumbel al pacii cu ramura de maslin in gura, cand toti maslinii ard, unsi cu petrol. De aia i-a iesit doar lui Kubrik.

Rad usor, aproape mut, ca sa nu ma trezesc din toropeala la replica:

 “ It’s a hard–ball world, son. We’ve gotta try to keep our heads until this peace craze blows over! “

Cand toate gandurile mele se lupta fara noima inauntrul cutiei craniene, singura lor teama e ca se aseaza pacea, de aia nici nu ma lasa sa adorm.

Ma uitam la un interviu luat de Cristopher Nolan, lui Quentin Tarantino. Vorbeau despre “The Hatefull Eight”. Si despre influentele majore ale lui Tarantino. Am inceput sa zambesc tamp cand discutia a alunecat catre “The Thing”.

Doamne, The Thing! Numai eu stiu de cate ori am adormit, uitandu-ma la el.

Dau reluari!

Si, daca am mai zis, ma repet! The Thing are unul din cele mai bune inceputuri de film din istoria cinematografiei.

Carpenter a venit cu ideea asta geniala de film fara buget mare care suna fix asa: niste oameni sunt prinsi intr-un loc. Ceva ii invadeaza. Ei, pe masura ce se lupta cu acel ceva, se chinuia sa inteleaga ce e acel ceva. Acel ceva ii intelege pe ei mult mai usor, caci nu cauta sa le prinda manierismele, ci doar sa-i omoare. Se trece imperceptibil de la miza filsofioca “trebuie sa vedem cine suntem si care este rolul nostru pe Pamant la “trebuie sa apucam ziua de maine”.

La fel e si cu somnul! Vin ganduri de-a valma peste mine, care-mi ridica intrebari profunde fix cand vreau s-adorm ca oamenii, cu gandul la ce-o sa mananc maine dimineata cand m-oi trezi!

Sunt prins in cusca cascatului care-mi aduce oxigen unui creier deja inert.

De aia nu vreau nimic nou la ora asta!

De aia, dau reluari!

Pentru cine e in stare, somn usor! Sper sa n-ajungeti sa dati reluari si la vise!