Nu v-ati astepta sa existe termenul “Renastere” si numele lui Manson in acelasi articol.

Si nu vorbesc despre actul regasirii spirituale sau intorsul din morti.

Vorbesc despre Renastere. Perioada aia care ne-a indepartat de Evul Mediu.

Au fost ceva spirite renascentiste atunci, care tot ce faceau in zona artistica, faceau grozav.

Ajung imediat si la Manson!

E, si am ajuns la ce ma interesa pe mine: muzicieni care fac si film. Si care o fac si foarte bine.

Incepem cu cel mai obscur: Corry McAbee, care este muzician, regizor, scriitor, producator, songwriter, etc. Si care, cred ca a facut unul dinre cele mai interesante muscal-uri care au existat vreodata: The American Astronaut. Filmul asta este in aceeasi masura sf, musical si punk. Si mai e facut si cu un buget infim, insa piesele din el sunt atat de bine scrise si cantate, incat OST-ul asta mi-a ramas in playlist multa vreme (inca e). Citez din memorie, din versurile unei piese Billy Nayer Show, trupa lui McAbee care a facut soundtrack-ul:

“What style, what class, the girl with the vagina made of glass.”

 Sau

“Hey Boy, hey boy, I got a message for you,

About a thing called love and the stars above”

Trebuie mentionat ca totul se intampla in spatiu, iar femeile au disparut din Univers.

Ajung imediat si la Manson!

Si ar mai fi Rob Zombie, pe care l-am ascultat in adolescenta cu sfintenie, mai ales cand avea White Zombie. “Astro Creep 2000” este unul din albumele copilariei mele, fara nicio indoiala. Alternative si industrial peste care domnea persoana flamboianta, cel putin, a lui Rob Zombie. E ca si cum te-ai uita la un Liberaci straight, pe steroizi. Alta comparatie n-am gasit!

Ca regizor, Rob e hit and miss. Face horror-uri de grindhouse, pline de gore si, de multe ori, fara sens. Dar nu-ti poti lua ochii. Pe deasupra, se mai invarte si-n cercul Robert Rodriguez si Tarantino, motiv pentru care a si co-regizat “Planet Terror” .

Recunosc, Rob Zombie e un “acquired taste” .

Ajung imediat si la Manson!

Cilcul normal al hipsterelii ar fi America-America-Franta-America.

Ultimul exemplu este Quentin Dupieux, poate chiar regizorul meu indie preferat. Il stiti ca Mr Oizo. Pe la sfarsitul anilor ’90 domina topurile cu o piesa instrumentala, cel putin bizara, pe nume “Flat Beat” cu un clip la fel de straniu: o papusa galbena care dadea spasmodic din cap. Pffff, anii ’90!

Dar, pe film, apetenta lui pentru umorul absurd a ramas, ba chiar si-a cultivat-o de la un film la altul. Sa luam “Rubber” filmul lui despre un cauciuc care capata viata si incepe sa omoare oameni. Incet, incepem sa intelegem dogma personala a cauciucului si motivatiile lui. Spre sfarsit, cauciucul e prietenul tau! Si, totul are perfect sens.

Ultima isprava a lui Dupieux este Deerskin, cu care i-a tavalit pe toti la Cannes si spune povestea unui om obsedat de geaca lui din piele de caprioara, cu care intra intr-o relatie si pentru care incepe sa recurga la crima si alte acte reprobabile. Totul in numele dragostei lui netarmuite pentru pielea de caprioara!

Am ajuns si la Manson!

Tot Dupieux, are un film “Wrong Cops”. Poate, cel mai absurd film al lui, in care-si parodiaza, de fapt nu, satirireaza muzica si tot purismul legat de muzica electronica. Iar Manson, este un elev de liceu, arestat pentru prostitutie, care asculta techno. Berlin Techno, nu cacaturi!

PS: Daca mai stiti exemple d-astea, de artisti completi care fac de toate (in afara de Lynch, cu care ar trebui scoase icoane), scrieti pe adresa redactiei Badass, caci, arta!