Tot vad asta cu relatiile toxice.

Si scandaluri cu si despre poliamorie si cum e asta una din solutii.

Am stat sa ma gandesc destul de mult la asta, in ultima vreme.

Mi-am dat seama ca singura relatie toxica in care sunt e aia cu mine insumi.

Offtopic: am ajuns la performanta de a fuma in timp ce mananc supa. N-am mai mancat supa la plic din facultate. Uitasem cat de buna e! M-a invatat vecinul meu, Razvan, sa iau un plic de supa si unul cu taietei. Si sa le combin. Best of both worlds. Doar ca, eu si fumez pe tot parcusul supei de tomate cu crutoane, varsata peste taieteii cu gust de vita. Si tutun!

Vorbeam cu o femeie anormal de atragatoare, un pic mai in varsta decat mine, care-mi zicea ca stie foarte multe femei ca ea, profund nefericite. N-a stiut exact sa-mi zica de ce.

Rau cu rau, dar mai rau fara rau…

Eu am o relatie toxica cu anumite filme, care-mi fac rau cand ma uit la ele… Cu toate astea, nu-mi pot lua ochii.

Unul dintre ele este Sideways, despre degustatori de vinuri. Stiti conceptul ala de “doubling down”? Exact asa e filmul asta! Paul Giamatti canta balada omului caruia ii scapa ceva in legatura cu viata lui. Sau, a controlului  asupra ei. E ciudat ca in American Splendor, totul se rezolva cumva, intr-un final. In Sideways, nu! Rezolutia povestii plina de autocompatimire a criticului de vin, care porneste intr-o calatorie initiatica din care nu reuseste sa inteleaga nimic, este una total nesatisfacatoare. In schimb, actul de rebeliune totala pe care-l face personajul principal este de un punkism absolut: bea cea mai rara sticla de vin pe care-o are, intr-un McDonald’s alaturi de un meniu Big Mac.

Si asa mi-a adus aminte iar cum vreau sa fiu inmormantat: sa fie parastas numai cu sushi, iar inainte de a fi coborat in pamant, in sicriu, sa fiu numarat de un arbitru de box:

10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1….

Dupa care, sa taie aerul fara mila, facand din mainile lui o foarfeca uriasa. Sa fie foarte clar ca nu ma mai ridic. Ca acolo raman!

Ce sa zic? Sunt la o varsta la care am inteles valoarea absoluta a certitudinii.

Alt film care-mi sfredeleste si ultima bruma de echilibru interior este Synecdoche, New York. Din nou, e lupta unui imbecil cu viata si cu incapacitatea de-a face ceva relevant in ea. Si, ca o suprema arie a inutilitatii existentei lui, toata constructia futila a vietii lui profesionale este autoreferiantala. Concret, el e regizor de teatru si pune in scena o piesa despre viata lui, total neinteresanta, in care el e atat de interschimbabil, incat actorul care-l joaca, ii ia locul si-n viata reala. Toate astea, in timp ce sotia lui, pictor fiind, are success enorm, care creste exponential pe masura ce el este absorbit in propria prapastie a existentei fara noima.

Deprimant, a?

Asta este, de fapt, o relatie toxica!