Ma uitam la un interviu dat de Steve Aoki lui Larry King. Parca era scriptat…Era un episod de comedie bufa in care personajele nici macar nu aveau limbaj comun. Aoki era pierdut in propriile explicatii legate de ceea ce face, evitand nu foarte elegant sa arate ca digeiala e pe jumatate impostura. Cand cresti cu Metallica si Pantera sau Prince si Michael Jackson pe partea ailalta, e normal sa ti se para impostura. Dar mai vin Sven Vath si Fatboy Slim sau Armin Van Buuren, sau Seth Troxler, sau Josh Wink, sau Laurent Garnier si-ti arata ca nu e chiar asa.

Cand traia Nichita Stanescu, nu stiu cum dracu’ a reusit sa-si mentina statutul de star in plina era comunista. Ce-i drept, nici nu prea incepuse opresiunea sefilor de partid de conditie semidocta asupra intelectualilor, dar Nichita era singurul artist roman care avea postere scoase pe piata…In plin comunism! Fiind poet! Era geniu si mai era si perfect constient de asta. Schimbase fata poeziei si futea lexicul limbii romane cum voia el. El detinea cheia eficientei comunicarii. In extrem de putine cuvinte zicea foarte multe. Ca sa probez toate astea, uitati-va la interviul dat de el lui Tudor Vornicu (un mare om de televiziune din perioada anilor ‘70). Este infiorator cum, poet fiind, nu ocoleste esentialul si ramane in discutie, nu se abate de la carare.

E, pana si Nichita a fost fortat sa scoata un volum de poezie comunista, iar titlul lui mi se pare extraordinar: ROSU VERTICAL!

Steve Aoki ii explica stangaci lui Larry King ca are roboti pe scena si arunca cu torturi in oameni, facandu-I sa se simta speciali. Aoki mai zice cum n-a fost nevoit sa faca vreodata vreun compromis.

Madonna il suna pe Aphex Twin si arunca o suma fantasmagorica de bani in discutie pentru ca el sa-i devina producator. Richard D. James (Aphex Twin, adica) incepe sa grohaie si sa behaie la telefon. Madonna e confuza…Richard, nu! Stie exact ca e momentul in care trebuie sa inceapa sa muga. Muge ca o vaca secatuita impotriva vointei ei, de fluidul cu o cromatica virginala, sursa primordiala de calciu-n oase.

Daca-l suna Elton John, pe cat pariem ca discutia s-ar fi purtat in cu totul alti termeni?

Eram in Cluj la aeroport, la 6 dimineata, anesteziat de sunetul anormal de tare si clar de la Midy. Ala e un club care-mi place! Vine Andra (da, madam Maruta) cu niste pungi uriase sub ochi, deci era si ea chinuita de cantarile din noaptea care tocmai se scursese catre dimineata de duminica. Ma pupa, mai mult din obligatie sau curtoazie, sau dracu stie de ce si ma trage nitel conspirativ deoparte. Ma intreaba frust, cat am dat ca sa facem piesa cu BUG Mafia. Mi-am dat seama ca orice raspuns as fi dat, nu era limbaj comun si am preferat sa rad conspirativ si s-o iau in brate. In mare voiam sa-I simt sanii impungandu-ma, dar asta e alta discutie.

Bjork il suna, dupa Homogenic, pe Aphex Twin…Richard nu mai behaie si e serios. Bjork ii explica ca vrea sa faca un album mai experimental si ca-l vrea ca producator. El ii raspunde ca nu vrea sa lucreze cu hipsterese alintate care cand vad o jucarie frumoasa in raft, o vor neaparat. Bjork e confuza. Aphex Twin inchide telefonul!

Michael Jackson il invita pe Slash de la Guns and Roses sa cante pe un nou single de-al lui. Slash accepta! Vine ziua inregistrarilor si Slash se prezinta frumos la studio. Michael nu e acolo, i se explica ca nu ajunge azi. Slash strange si pleaca!

Am facut piesa cu Delia. Nu cred ca as mai vrea acum…

Rosu vertical…

“Luptatorule, eu iti apar trupul
si-ndeosebi
bataia inimii.

De aceea, cand vreo sageata
se frange de mine
un sunet se-aude, ca de metal
in vibrare.

Numai o inima vie
izbindu-ma, m-ar strapunge.”

Sunt bou!