Nu multi isi mai amintesc emisiunea lui Aristide Buhoiu, cu acelasi nume, insa pentru mine aceasta emisiune a reprezentat un punct de plecare, cam singurul reper palpabil cand am plecat in iarna lui 1995 la New York. Era perioada Vestului Salbatic in Bucuresti cand comunitatile de adolescenti te idolatrizau si daca mergeai pana la Budapesta. ,,Ba, asta a fost plecat afara, iti dai seama?”. Evident ca nu gaseai multi cunoscuti care fusesera in America, insa acei cativa care fusesera, erau venerati. Nu aveam nicio idee despre cum o sa fie la New York si ma gandeam ca e un oras mare si eu sunt nascut intr-unul, deci nu am cum sa fiu coplesit. Total eronat din start, Bucurestii mei iubiti, nefiind nici macar cat Queens sau Brooklyn, 2 dintre cele 5 boroughs ale New York City. Detaliile geografico-demografice pot continua, insa nu despre asta voiam sa va povestesc astazi. Ci despre experienta mea ca roman proaspat iesit din comunism, care descoperise hip hop-ul de cativa ani si acum mergea la sursa, aidoma unui musulman la Mecca sau a unui crestin la Ierusalim.

Prima experienta a fost la un magazin de cartier, intitulat Coconuts. A local record store, cum ziceau aia pe acolo. Oamenii aveau lant si le regaseai in mai toate cartierele new yorkeze. Am stat doar 20 de min pentru ca eram cu mama. Nu am putut suporta mai mult repetarea obsesiva a unor propozitii de genul ,,Nu pot sa cred ca dam bani unor negri analfabeti pentru mizeria asta de muzica” sau ,,Astia vand droguri si canta despre asta, iar tu esti incantat”. Imi amintesc ca la un moment dat a si cumparat programul TV pentru ca era un editorial intitulat ,,Do you know whose music your children are listening to?”, in care era analizata organizatia Death Row Records, efectiv persoana cu persoana. Cu condamnari, derapaje infractionale, etc. ,,Ia si citeste, poate te destepti un pic”.

Toate lucrurile astea repetate obsesiv mie la varsta adolescentei m-au facut sa urasc din toata inima ce asculta ea si imi propunea ca alternativa: Pink Floyd, Credence, Led Zeppe, Deep Purple si chiar Phoenix, pe care ii consideram niste taranusi obositi, care nu erau in stare sa scrie lirici si furau de la poeti consacrati. Va dati seama ce lupta se ducea in creierul meu. Totusi, una dintre primele victorii personale a reprezentat-o faptul ca mi-a cumparat unul dintre albumele mele preferate. Stiam ca Flatlinerz erau horrorcore sau mai exact satanisti. Dar beaturile lor, liricile, flowul, woooow. S-a uitat si pe coperta, un scheletron pe fond rosu, “U.S.A.” era titlul LP-ului si a zis ,,Bine, ti-l iau ca e cu United States”. M-a bufnit rasul pentru ca insemna de fapt “Under Satan’s Authority”, dar hey, nu trebuia sa stie ea. Si a dat si 14.08$ pe disc.

Fac precizarea ca excitarea mea era una cosmica, eu avand toate albumele acestea pe caseta, putine originale, majoritatea trase de pe originale. Iar acum le regaseam originale si mai mult, PE CD. Plimbandu-ma printre rafturi, am exclamat cat ma tineau plamanii ,,The shit is finally here”. Asa scria pe un sticker rosu de pe un CD cu fundal negru, intitulat ,,Good Fellas”, semnat Show and AG! Vazusem deja de cateva ori la YO! MTV Raps clipul piese Next Level, stiam si ca e un remix de DJ Premier si tot asteptam sa ascult albumul. Mama a simtit ca intra prin parchet si m-a apostrofat violent ,,Bogdane, vezi ca astia inteleg tot aici, poate in Romania nu se deranjeaza nimeni ca ai folosit cuvantul SHIT, dar aici asta e limba lor, nu poti sa vorbesti in halul asta si sa mai si urli”. ,,Dar am gasit albumul asta, de cand il astept si da, cacatul e in sfarsit aici”. ,,Plec si te las aici, jur”. ,,N-ai decat, vin diseara acasa, au si casti si te lasa sa si asculti muzica aici”. Pana la urma, m-am ales cu aceste 2 discuri in prima mea zi de mers la record store si eram extrem de multumit. Le-am ascultat acasa la casti pe fiecare de cate 3 ori, pentru ca din motive lesne de inteles ca urmare a celor relatate mai sus, mama ar fi facut “nervous breakdown” daca nu as fi folosit casti.

To be continued…