Va relatam in partea I a acestui episod foarte important dintr-o perspectiva sentimentala pentru mine. Prima mea vizita oficiala intr-un record store. Unul adevarat, nu tentativele existente in Bucurestiul anilor ‘90-‘95. Dupa ce mi-a trecut un pic emotia cu privire la mega metropola in care ajunsesem, am fost inscris la un liceu catolic in clasa a X-a. Eu eram clasa a XI-a in Romania, insa s-a considerat ca datorita limbii engleze, ar fi util sa ma inscriu in a X-a. Detalii destul de putin importante pentru voi, folosite doar pentru a mai condimenta putin povestirea.

La nici 2 saptamani de mers la scoala, m-am prezentat ca de obicei la ora 08:00 la intrarea in liceu si am constatat cu stupoare ca nu era decat portarul. Dupa o explicatie scurta din partea lui, am realizat ca datorita nu stiu carei sarbatori catolice, toate aceste licee din statul NY aveau liber in acea zi. Singura mea dezamagire era ca ma sculasem iarasi devreme. Planuri aveam o gramada. Fratele vostru a luat-o usor spre Ditmars Blvd, unde era capatul metroului N. Scopul meu nici nu mai trebuia rostit, era subinteles: TOWER RECORDS, in Manhattan. Am schimbat metroul ca sa ajung la acest faimos magazin de discuri, incercat de niste emotii uriase. Finalmente, i-am vazut sigla mare si am rasuflat usurat. Ma pregateam sa imi implinesc un vis.

Am intrat usor rusinat, pentru ca in mintea mea erau tot felul de filme, ca daca ma intreaba astia ceva, poate nu ma descurc. Vorbeam foarte bine engleza, insa aveam sa inteleg dupa o luna ca nu era suficient. Trebuia sa le preiei accentul si sa gandesti direct in limba lor, nu sa formulezi in romana pentru ca apoi sa traduci totul in cap. Eram in perioada in care eram atat de incantat ca intrebarea mea fusese inteleasa si nu ma mai concentram la ce mi se raspundea. Cu cateva zile inainte, fusesem la Coconuts, din nou, si ma intrebase un negrisor imbracat din cap pana in picioare de la Nautica, daca e tare single-ul Cold World, semnat GZA (Wu Tang) de pe caseta. Mi-au trebuit 15 secunde sa procesez ce m-a intrebat. Deja ii spunea tovarasului lui ca “leave this dude out, n***a, he probably European and don’t know shit about rap”.  Am revenit puternic si i-am zis, nu numai ca e tare, dar vezi ca e si un remix cu D’Angelo, pe care din pacate nu il gasesti pe maxi-tape-ul pe care il tii in mana, va trebui sa iti iei single-ul Cold World pe CD. Nu stia nici macar ca era featuring Inspektah Deck.

Revenind la vizita mea de la Tower Records, nu prea stiam ce sa fac mai intai. Tot ce ascultasem eu pe casete copiate, hartanite si tocite, se gasea aici in original pe caseta, CD sau vinyl. Aveam 30 de parai dati de mama pentru toata saptamana si am stiut ca nu imi mai trebuie mancare saptamana aceea. Era prea mare tentatia. Am luat 2 albume si un single. Deja imi placeau CD-urile super mult si desi caseta era sufletul meu, se auzea mai bine pe CD, plus ca scapai de cosmarul derulatului. Casul meu super smecher Panasonic putea sa programeze piese sa cante la o anumita ora si mi se parea SF treaba asta in 96. Mi-am luat Mic Geronimo “The Natural”, Smif’n’Wessun “Dah Shinin’” si Smoothe The Hustler “Broken Language” – single-ul. Aveam sa folosim acest single pentru a ne prezenta la o emisiune de radio cu Delikt-ul in 97, pentru piesa Ineptii Lirice.

Dupa mai bine de 6 ore, in care nu mi-a fost foame si nici nu mi-a trebuit la toaleta, am iesit foarte fericit. Deja imi bagasem Dah Shinin’-ul in Discman-ul meu portabil si ma bucuram deja de Timz N Hood Chek, prima piesa de pe LP. Distrat si un pic obosit, nu am observat 2 angajati NYPD in uniforma, holbandu-se la mine. Uniforma noastra de la liceu nu era ceva sofisticat. Pantaloni de stofa crem, camasa alba, cravata si bocanci negri. Insa oamenii ma scanau grav din cap pana in picioare. Si ma intreabau: “excuse us, what high school do you attend?”. Intrebare bomba si realmente fara suport in opinia mea. Eu eram obisnuit sa raspund ca la Bucuresti unde aveam impresia ca politia e cam neobrazata daca isi permite sa te intrebe de unde vii si ce sunt ai tai. Am raspuns “in nas” cum ziceam noi. “Why is that your business? Aren’t you with the NYPD?”.

De aici lucrurile au degenerat si oamenii mi-au explicat extrem de politicos ca nu este normal ca un elev de liceu sa si-o arda teleleu pe strada la 2PM intr-o zi cu cursuri. Atunci m-am prins. Am explicat noi ca cei de la catholic schools suntem liberi azi pentru ca nu stiu ce sarbatoare catolica. Insa oamenii evident ca habar nu aveau si m-au intrebat unde lucreaza parintii. Mama imi daduse pe un biletel numarul de telefon de la liceul unde preda ea franceza, aflat la 90 minute cel putin de mers cu metroul de locul unde ma aflam eu cu militienii astia. M-au pus sa o sun de la un telefon public. Am scos-o pe femeie din clasa si din discutie am dedus ca mama nu s-a suparat deloc ca eram la Tower Records in loc sa fiu la scoala. A inteles ca era liber si i-a rugat sa ma lase sa raman in Manhattan, daca eu asa vreau. Insa NYPD people nici nu au vrut sa auda. M-au urcat in masina albastra si m-au dus…acasa. Cu japca. La Bucuresti, nu cred ca m-ar fi dus vreodata in viata mea politia acasa pe motiv ca eram singur pe Calea Victoriei intr-o zi de scoala…

Am pastrat totusi niste detalii si pentru Partea a III a. Pe care va invit sa o cititi peste 2 saptamani, unde voi relata cum am pastrat relatiile cu reparii din Romania si in ce masura mi se contura intentia de a ma intoarce acasa. See you next time!