Pentru noi cei care iubim hip hop-ul inca de la inceputul anilor 90, este usor sa constientizam deficitul tehnic imens necesar promovarii acestei culturi. Abunda Youtube-ul de filme cu DJi care faceau lucruri inimaginabile pe 2 turntables inainte de 1990. Probabil ca diferenta dintre ei si noi este de vreo 50 de ani, asa cum bine sintetiza un prieten, care culmea, nu avea nicio legatura cu hip hop-ul.

Cand in august 1973, la intersectia dintre Sedwick Ave si Cedar Street, in the BX, Kool Herc punea prima data muzica pe 2 pickupuri, singurele distractii din Bucuresti erau cinema-urile, gradinile in aer liber unde canta Gica Petrescu, sau spriturile de acasa de la cineva, denumite generic “ceaiuri”. Paradoxal lumea detinea pick-up pentru ca era unul dintre cele mai prezente medii de stocare a muzicii din acea perioada. Parca inca nu rupsese atat de tare magnetofonul, cel putin nu si printre cei de varsta a doua, ramasi fideli vinylurilor cu Gabi Lunca, Ileana Sararoiu, dar si Mirabela, Angela sau Margareta.

Am facut aceasta introducere demna de Neamul Soimarestilor (doar Sadoveanu avea puterea “magica” de a te face sa renunti la citirea unui roman al sau prin descrierile obositoare din partea introductiva), pentru a va povesti o intamplare in egala masura amuzanta si trista din tumultoasa istorie a hip hop-ului romanesc.

Daca nu gresesc, cred ca ne aflam in 1997, la o lansare a unei compilatii celebre si anume Marpha Hip Hop. O capodopera ce s-a datorat foamei de afirmare a tuturor artistilor care au participat si nicidecum managementului companiei de apartament Digital Records. Si va mai spun un secret: daca veti asculta piesa lui Deceneu “Nu de altceva”, veti auzi mentionat numele de Vali. Despre patronul acestei case de discuri se vorbeste “in propozitie” :). Acolo am vazut ceva ce avea sa ma marcheze pentru tot restul vietii.

Trupa Morometzii reprezenta de cativa ani un reper in cultura hip hop bucuresteana. Toti admiram trioul Baxter, Sapro si Freaka (pentru cei mai tineri – prima formula). M-am apropiat de Freaka pentru ca muream de emotie sa il cunosc. La fel de modest ca si in zilele noastre, a dat noroc, ne-am prezentat, ne-am complimentat and all that good shit. Uitandu-ma pe masa, am zarit pickup-ul rusesc. Incastrat in lemn maro deschis, solid nevoie mare. Evident ca urmatoarea intrebare a fost: “e direct drive?”. Asta ne chinuia pe noi, toti cei care “aveam formative” in vremurile acelea. Sa gasim un pickup care sa nu se “opreasca” cand puneai mana pe el sa faci scratchuri. Improvizam noi cu punga, pasla, insa daca puneai mana zdravan, murea de tot.

Da, a fost raspunsul. La mine in cap s-a declansat un mare “mooooama, de unde naiba l-o fi luat???” Dar socul si groaza au continuat cand am vazut o sonerie alba comunista langa pickup, pe masa. Nu am putut sa ma abtin si am intrebat ce e. Era “feidarul” :). Se taia prin apasarea butonului si cei care isi amintesc piesele Morometzii stiu ca suna chiar foarte misto. Il regasiti in poza de mai jos. Petrica aka Freaka mi-a marturisit ca este extraordinar de pasionat de electronica si ca tot ce are in materie de scule a desfacut deja si a studiat.

Situatia era oarecum tragicomica pentru ca eram obligati sa improvizam masiv, neavand posibilitati nici macar la nivel de New York, anii 70. Cu toate astea cred ca generatia noastra a suplinit foarte mult prin talent si daruire.