21 dec 1989…in acceptiunea majoritatii copiilor de varsta mea, data asta ar fi trebuit sa insemne libertate totala. Ulterior s-a transformat intr-o nesfarsita tranzitie, care nu s-a incheiat nici pana in prezent. M-a fascinat muzica de mic, mai exact ascultatul de muzica, disecarea detaliilor, picanteriile muzicale ascunse. Poate si din cauza faptului ca nu aveam acces. Am inceput extrem de timid cu niste casete trase cu greutate de tata pe la prieteni cu posibilitati. Ricchi e Poveri, Elton John, Phil Collins, dar si YES, Deep Purple, Led Zeppe, Pink Floyd, etc. Magnetofonul era Dumnezeul perioadei. Nu am sa uit niciodata fosnetul benzii si in ce hal se puteau auzi inregistrarile alea. Paradoxal, eram atat de fascinat, incat simplul fapt ca auzeam muzica aia atat de greu accesibila era un imens succes personal.

Trasul de muzica direct de la radio era un vis accesibil doar unei categorii privilegiate. Cei care aveau “cas” cu record. Un pic mai tarziu, reuseam sa punem impreuna 2 casuri cu record, unul dintre ele avand microfon. Pe ala se realiza inregistrarea, denumita popular “de la cas la cas”. Prima statie de amplificare din casa tatalui meu a fost facuta de un baiat priceput de la etajul 9, inginer electronist, dupa o schema electronica obtinuta cu greutate dintr-o revista tehnica ruseasca. Apoi, tata a mers la Shop (pentru cei mai tineri, magazinul unde se platea in valuta, destinat strainilor, evident).

Tot prin nenumarate combinatii facute cu colegii lui de serviciu care “mai faceau RDG sau Polonia”, a reusit sa stranga 150$. Faceai parnaie si pentru 5$ pe vremea aia. A intrat, a scris pe un biletel modelul de deck (un AKAI) si a facut semn cu capul pentru a indica raftul pe care se gasea produsul. Acesta din urma a fost adus acasa mult dupa lasarea noptii, pentru a nu se crea suspiciuni. Din momentul acela, pandeam orice moment sa pun si eu muzica. Nu prea avem loc de asta batranul pentru ca si el era avid dupa casetofonul nou. Aparusera intre timp si 2 boxe rusesti cu stative, facute la atelierele Faur aka Uzina 23 august, unde lucra babacul. Impedanta 8 ohmi, se stie.

Intr-o seara a venit un coleg de al lui, inginer si el. A bagat o caseta care mi-a dat un orgasm scurt si TOTAL. Tata l-a intrebat ce e, la care el super smecher a raspuns: “Depeche”. Nu cred ca ai auzit tu. Se numeste “new wave” muzica asta. De atunci, unicul meu obiectiv a fost sa fac si eu rost de albumul Violator. Tata avea doar deckul asta si magarul de coleg nu voia sa il aduca pe al lui ca sa putem sa tragem de la deck la deck, adicatelea profesional, cum zicea tata.

Intre timp, bunica-miu si-a cumparat, fara sa stie exact de ce, un dublu casetofon International. Erau alea contrafacute dupa cas-urile duble de la National Panasonic. Cu beculete, tot tacamul. Il regasiti in poza de mai jos, chiar el e.

Tot ce imi mai trebuia era o caseta cu Violator. Nu am mai reusit, pentru ca un coleg de-al mamei de la revista 22 mi-a adus intr-o seara direct albumul complet inregistrat de el. Am facut atunci cunostinta cu unul dintre cosmarurile mele viitoare. Piesa “Policy Of Truth”, una dintre preferatele mele nu era completa pe partea A si evident ca nu mai era trasa complet de la inceputul partii B. Acest lucru extrem de neplacut m-a urmarit si in anii urmatori la casetele pe care mi le inregistrau altii, pentru ca nu voiau sa imi dea originalul.

Am si pentru asta o explicatie: exista pericolul schimbarii benzii originale. Luam trusa bunicii mele de la masina de cusut ruseasca unde aveam exact surubelnite mici perfecte pentru casete. Trageam copia si apoi desfaceam ambele casete, luam banda originala, o puneam in carcasa casetei mele Goldstar (pentru cei mai tineri, actualmente LG), iar copia o puneam in zeflemea, in cea originala. Mie nu puteai sa imi schimbi banda, pentru ca observasem ca benzile originale erau albastre la capete, in vreme ce la casetele Goldstar erau albe cu dungi rosii si mai tarziu la Raks, gri deschis. Cu siguranta ca si altii incepusera sa se prinda de schema, dar a mers o perioada.

Va urma.