Noi, sportivii de inalta performanta, avem o vorba: ”Testat de maimuta, aprobat de ma(ica)-ta!”. Nu o intelegeti, nefiind sportivi de inalta performanta, la randul vostru, voi indrazni sa presupun. Dar are mult sens in context. Tre’sa fii acolo ca s-o prinzi!

Pe langa alergatul-alergat pe teren plat, prin parcuri, prin oras, pe la diferite concursuri de profil, exista ceva care ma face sa ma simt ca un copil de trei ani intr-un magazin de dulciuri. Alergatul montan. Alergatul montan este pentru alergatul-alergat ceea ce este Ho ho ho 2 pentru Ho ho ho 1. Pentru ca Ho ho ho 1 a lasat atatea intrebari fara raspuns. Banica Jr. este magistral in filmul ala, trebuie sa-l vedeti.

Asa, deci, alergatul montan. Imaginati-va cel mai tare drog. La puterea a doua. Si inc-o data pe atat. A alerga pe munte inseamna a avea acel moment de catharsis pe care il urmaresti de cand te-ai nascut.

Cand alergi pe munte, mintea zboara in acelasi ritm cu corpul; erupția exploziva a gandurilor pulseaza in creier in ritm cu picioarele si cu bratele. E Vezuviu la tine-n cap si toata lumea-i invitata. In mod ideal, alergatorul care este totodata scriitor sau cineva care se vrea unul, trece prin natura ca o fantoma printr-un cadru real. Pluteste.

Ma surprinde intotdeauna sa trec prin fata unei sali de sport si sa vad acolo oameni inghesuindu-se pe benzile alea cacacioase. Un alergat in gol, lipsit de sens, ca aproape majoritatea lucrurilor din oras. Cred ca asta e unul dintre defectele unui oras mare: depersonalizarea si lipsirea de continut a lucrurilor care conteaza.

Prima data cand am alergat pe munte a fost in liceu. Eram cu doi colegi, care doreau sa-si testeze limitele. Unul tocmai se apucase de fumat iar celalalt descoperise strugurelul de buze. Pe care-l aplica intr-o maniera cel putin ciudata. Liceu, da? Inconstienti, deci. Am urcat Jepii Mici iarna. Cand e interzis. Am injurat cat pentru o viata pana am ajuns pe platou. Nu intelegeam care pizda ma-sii e rostul sa umbli ca un idiot pe munte si prin frig. Insa cand am ajuns acolo sus, L-am vazut prima data pe Dumnezeu. Fie asta, fie un caz sever de hipoxie. In cap incepuse sa-mi cante melodia Bijou, de la Queen. Nu mai vazusem in viata mea ceva atat de frumos.

Dar oficial, primul maraton montan a fost in 2015. M-a chemat un prieten actor. Imi amintesc ca era sa mor atunci. Primul concurs. Cel mai greu din tara. Maratonul Piatra Craiului. Complet nepregatit, complet aerian. Nu scriu degeaba pe Baddass Dj. Asa ca iata-ma. Epuizat, speriat. Atarnam la 2000 de metri deasupra pamantului, de o coarda, leganat de vant, batut de stanci. Cumva, am reusit sa ajung viu jos. M-au scapat niste voluntari. Si muzica. Eram cacat pe mine de frica, dar am reusit sa ajung cumva jos. Pe teren plat, cat de cat. Pana acolo, o coborare aproape verticala. Ingrozitor.

Dar, pana la salvamonti si voluntari, carora le datorez faptul ca traiesc astazi – multumesc Paul si Elena, m-a salvat muzica. Am inceput sa cant tot ce-mi trecea prin cap. Tare. Apoi am dat drumul tare la Seasons in the abyss, si m-am mai linistit putin. Un alt avantaj al alergatului montan. Cand esti ultimul intr-un maraton de 42 de km la 2000 de metri de sol,  nu te aude nici dreacu’. Esti singur. Tu cu tine. Poate deveni inspaimantator.

Insa exista aceasta calitate meditativa intrinseca a alergatului montan care face posibila renasterea spirituala a celui care are curajul sa porneasca la un drum atat de greu.

Alergatul pe munte te invata despre viata. Despre cat de mic esti, despre cat de putin conteaza grijile alea superficiale si despre cat de frumoasa e viata.

De la concursul ala in care era sa mor am mai facut vreo 20 de alte competitii similare, de fiecare data jurand ca nu ma mai intorc.

Prieteni! Alergati la munte! Ascultati muzica! Sau gasiti ceva ce iubiti si permiteti-i sa va ucida!

Nu e alta scapare!