Imaginati-va  ca exista nu un singur Univers, ci nenumarate. Ca nu traim in cea mai buna dintre lumile posibile, asa cum spunea Leibniz, ci intr-una care s-a intamplat sa fie a noastra. Si-n fiecare dintre universurile astea istoria isi urmeaza cursul propriu, nu insa foarte diferit de modul in care se desfoara in celelalte locuri.

Timpul se scurge la fel  in fiecare, insa evenimentele nu se petrec in acelasi ritm. V-ati format imaginea, da?

Ca regula, lumile nu sunt interconectate, totul este izolat si impermeabil. Nimic nu se intrepatrunde cu nimic. Ca regula. Dar mai exista mici exceptii cand tesatura fina, perdeaua care desparte lumile se rupe. Si pe-acolo trec de-o parte si de alta elemente improprii lumii in care se afla. Evenimentele din lumea A irump in lumea B.

Ca de pilda, manelele si muzica electronica.  Coincidenta? Sau intamplare? Nu exista coincidente, doar o cunoastere improprie a mecanismelor complexe ale Universului, dupa cum spunea Jorge Luis Borges.

In speta, ce s-a intamplat? DJ-ul Salvatore Ganacci a mixat la Neversea piesa lui Adrian Copilu(L) Minune. Sau Adrian de Vito. Sau Adrian Minune. Nu stiu cum se mai intituleaza acum. Pe vremea cand puneau vecinii mei de la bunica casete cu el si Costi Ionita, il chema Adrian Copilul Minune. Deci asa ma voi adresa in continuare in ceea ce-l priveste: artistul cunoscut anterior drept Adrian Copilul Minune.

Dar ce au in comun versurile artistului cunoscut anterior Adrian Copilul Minune si poeziile lui Thomas Bastard, William Blake, Arthur Rimbaud, Pablo Neruda si nu numai? Iata intrebarea la care voi incerca sa gasesc talmacire in randurile care urmeaza. O analiza  comparativa pe text, cu alte cuvinte. Cam superficiala, dar tot analiza se cheama.

Sa o luam cu inceputul.

“Atunci cand sunt necajit

Ma opresc si plang in vis

Ghinionu’ il port cu mine

Nu stiu cand e rau sau bine

Imi pare rau c-am imbatranit

Si anii mi s-au dus

Dar toata lumea m-a barfit

O vorba buna nu mi-au spus”

In primele doua strofe, autorul invoca elemente de adanca tristete, reprimate doar in planul ilozoriu, al viselor, facand o evidenta referire la Calderón de la Barca si celebra sa piesa. Dar referintele culte nu se opresc aici. Prin: “ ghinionu-l port cu mine” nu ne putem abtine sa nu ne amintim de acel minunat poem al lui Pablo Neruda, Oda tristetii, si de finalul sau magistral.

“Imi pare rau c-am imbatranit si anii mi s-au dus” reprezinta omagiul platit de artistul cunoscut anterior ca Adrian Copilu Minune, Reverendului Thomas Bastard: “Age is deformed, youth is unkind; We scorn their bodies, they our mind.”

In a doua strofa a cantecului, este subliniata prin tuse groasa si departe de a fi subtila – probabil tocmai in aceasta rezida genialitatea – disperarea privind trecerea inexorabila a timpului, fata urata a lumii, ipocrizia ei.

Mai mult ca sigur, facand trimitere la ipocrizia lumii in care traieste autorul, a vrut sa aminteasca subtil de doi titani ai culturii universale: Wiliam Blake – The Individual si Arthur Rimbaud – Le Chatiment de Tartufe. Cititi poeziile, pe bune va zic.

In prima parte a refrenului, respectiv:

“Asa sunt zilele mele

Una buna, zece rele

Nu da Doamne cineva

Sa ma scape de lumea rea

Asa sunt zilele mele

Una buna, zece rele

Nu da Doamne cineva

Sa ma scape de lumea rea”, suntem plasati intr-un labirint abstrus de emotii si trairi, cu singularizarea si dorinta de secluziune a unui artist care lupta pentru puritate si iluminare. Versurile vorbesc de la sine, nu mai este cazul sa insist eu.

Partea de mijloc a refrenului nu prezinta o importanta reala din punct de vedere stilistic, opinand in sensul ca exista acolo pentru a face trecerea catre climaxul si adevarata bijuterie a cantecului.

“Nimeni nu ma vede

Parca nu exist

De mine lumea se fereste

Si am sufletul trist

De necaz si de durere as striga la cer

Dar stau si sufar in tacere

Ca am inima de fier”

De-abia la acest moment aflam cu adevarat durerea bardului, care este la randu-ne, si durerea noastra. Aceea de a conta, de a insemna ceva pentru cineva, caderea adanca in prapastia disperarii. O urma de speranta, daca o putem numi asa, se intrezareste la final.

Iata cum, de-a lungul timpului, oamenii raman absolut constanti, durerile, bucuriile lor, raman constante, dificultatile pe care le intampina si prin care trec raman constante. Si ce e cu mult mai important, similare.

De aceea, poate e mai bine sa nu judecam atat de dur. Poate e bine sa fim putin mai intelegatori unii cu ceilalti. Si-n principiu, salvati balenele albastre! Deveniti vegani!

Pe bune, ascultati, cititi, iubiti, mancati ce vreti. E ok sa-ti placa si poetii secolului 16-17. E ok sa-ti placa si artistul cunoscut anterior sub titulatura de Adrian Copilu Minune.