Eu vin dintr-un oras ale carui sarbatori se intampla cu fast de ani de zile: Iasi. Pe acelasi principiu: location, location, location, niciun alt oras de pe planeta asta nu o sa aiba la zilele orasului ce avem noi – pe Sfanta Parascheva. Asa si cu Electric Castle. Oricat s-ar stradui Neversea, Untold, Afterhills, Summer Well, nu vor avea ce are castelul eclectic – un castel! Editia cu numarul 7 s-a transformat in cel mai misto festival pe care il are un oras din tara asta. Nu mai e doar despre muzica si noroi, e despre exersarea spiritului civic.

Merg la Electric Castle din 2013 si i-am observat indeaproape evolutia din toate punctele de vedere. Ce mi se pare foarte important si aparent toata lumea rateaza acest aspect, este faptul ca EC este un festival construit pe feedback-ul participantilor. Electric Castle sunt cei care au comunicat de la inceput campanii agresive de engagement, nu de awareness cum fac majoritatatea festivalurilor. Au prins si un moment bun pentru asta, acum 7 ani. EC te-a obligat de la inceput sa le spui ce artisti iti plac, sa le dai feedback, sa faci toate lucrurile alea pe care le faci acum inconstient cu fiecare brand cu care intri in contact in piata. Oamenii s-au dezvoltat, vremurile s-au schimbat, social media si comunicarea nu se duc pe apa sambetei dar pe o apa sigur se indreapta. Ca sa spui ca o editie a fost sau nu reusita, trebuie sa faci multiple analize si sa nu taxezi experientele oamenilor, facandu-i sa se simta de cacat ca s-au dus la un festival unde se intampla sa fi fost o manea. De parca publicul ar fi putut controla asta. Sau sa-ti iei backlash ca vrei in continuare sa mergi la EC  desi maniera de rezolvare a unei crize de PR nu a fost tocmai cea mai inspirata. Desi e un pic infricosator si pentru consumatori si pentru branduri, din ce in ce mai mult, esti validat in functie de brandurile cu care te asociezi. Asta face lupta si mai grea pentru orice tip de produs destinat unei game variate de oameni cum se intampla sa gasim la un festival ca EC. Intregul context creat de EC este construit astfel incat, in zilele noastre, este foarte usor sa dai gres.

La ce mi se pare ca a castigat EC anul acesta? La engagement. Nu cred ca am vazut o editie cu un public mai organizat in ceea ce priveste activitatile desfasurate in festival. Tare mi-as dori ca macar 10 % din oamenii cu care am discutat in festival sa ajunga in pozitii de conducere in tara asta. Festivalurile de muzica sunt cele mai bune scoli in care poti sa inveti despre spirit civic, despre toleranta, despre organizare si coordonare si despre tine, bineinteles. Daca pe vremuri scoala vietii insemna sa fii racheta pentru ala mai mare din fata blocului, acum scoala vietii inseamna voluntariate si participari la evenimente de genul. Cunosc multi oameni care si-au inceput cariere sau business-uri dupa ce s-au aflat intr-un context de genul acesta deoarece festivalurile au ajuns si puncte de intalnire cu reprezentati ale unor institutii private sau de stat. Networking, tati! Fiecare festival iti ofera, in functie de profilul anuntat in piata, sansa sa te intalnesti cu oamenii aia cu care vorbesti tu pe mailuri de un an de zile sau cu potentiali colaboratori. EC e ca si cum ai merge la Zilele Clujului, in teambuilding, la un networking event si cu cortul la un festival de muzica in acelasi timp. E putin hardcore. Si mi-am dat seama ce ziceau oamenii ca dupa o varsta e mai greu. Nu se refera ca nu duci fizic, se refera la faptul ca pe masura ce tu inaintezi in varsta cunosti din ce in ce mai multi oameni si iti creezi din ce in ce mai multe legaturi. Asa ca sansele ca tu sa te intalnesti cu 10 oameni cunoscuti cu care chiar ai ceva de impartit dintr-un capat in altul al festivalului sunt destul de mari. Dincolo de toate chestiile de care s-au plans oamenii (m-am plans si eu destul, ba chiar m-am luat de 3 ori de gardieni), EC7 a fost super dandy relaxat anul acesta.

Despre muzica nu are sens sa vorbim ca stiti si voi ce s-a intamplat. Va spun niste highlight-uri total personale: scena Shizzzle de la Burn a avut cea mai expresiva comunitate pe parcursul zilelor de festival, Grandmaster Flash ne-a trimis in banca sa deschidem cartile de istorie si a functionat pentru ca a facut-o el si nu altcineva, Florence pentru ca inca face ceea ce lui Jared Leto ii este lene sa mai faca, Zmei3 pentru potentialul urias, Polo&Pan pentru ca au fost singurii DJ/producatori la care am auzit publicul cantand versurile pieselor lor pe parcursul setului, Andreea Veder pe care n-am inteles-o niciodata pana n-am vazut-o anul asta la EC – singura ei problema e ca pune muzica in Romania si Priku pentru ca a facut cinste rolului de artist care incheie un festival, cu o selectie de muzica impecabila.

Ne vedem la anul!