Inca de la sfarsitul anilor ’80 – inceputul ’90 cultura rave si-a facut un smash entry nu doar in muzica. De la moda, la arta, la ce vrei tu, aceasta miscare underground s-a strecurat aproape insesizabil la inceputurile sale ajungand sa fie massive (attack!). A dat nastere altor ramuri muzicale sau efectiv prin intersectia cu alte genuri au rezultat niste hibrizi care au marcat generatii (si pe noi).

Dar cum toate astea? Prin puterea sfantului Mix. Nihil sine musica. E clar ca iesi la club pentru muzica (pe langa altele) si iti place. Si sigur nu doar o singura data te-ai gandit cum ar fi daca ai pune tu muzica. Sa arunci multimea’n aer si sa fii tatal lor. Sa fii un mic zeu sau macar un umil nemuritor. Si asa ai inceput sa asculti la casti, acasa, cu volumul la nivelul la care vecinii nu mai zic nimic (deja au facut toate plangerile posibile); ai bagat sigur un crossfade intre piese (oricare, oricum ar fi fost el), stii ca nu e ok sa fie pauza intre ele, nu da bine la “public”. Si asa ai mimat primul tau mix. Nu e greu; trebuie doar sa iesi cat mai mult, sa asculti cat mai multa muzica (din cat mai multe genuri) si sa iti faci o cultura muzicala.

Si de iesit nu ma refer doar la party-uri cu caracter underground, ca microbul a (cu)prins in ultimii ani si alte zone. O astfel de zona este teatrul si primul spectacol despre care as vrea sa vorbesc este multipremiatul spectacol Zic Zac.

In 2013, examenul de dizertatie si spectacolul coregrafic al Andreei Gavriliu a avut un impact cu mult peste asteptari. Tot massive. Am spus “coregrafic” din dorinta de a-l incadra intr-o categorie fixa; dar este gresit, deoarece este mai mult decat un spectacol coregrafic, asa cum si protagonistii, Andrea Gavriliu si Stefan Lupu, nu sunt simpli coregrafi, ei absolvind sectia de Actorie, din cadrul Facultatii de Teatru a Universitatii Babes-Bolyai,in anul 2008 si facand parte din generatiile de aur care au iesit de pe manile profesorului si actorului, Miklos Bacs.

Subiectul spectacolului il constituie intalnirea aparent accidentala a doi indivizi, un El si o Ea, intr-un club. Seara si perioada de dupa, graviteaza in jurul lor si a coliziunii dintre acestia: se intalnesc, se iubesc, se cearta, se resping, se iarta, au discutii filozofice si se iubesc din nou; totul la o intensitate mare si presarat cu putina ironie, mult comic, schimb de replici taioase dar si de vorbe de duh romanesti.

Tu Zic(i), Eu Zac. Acest subiect, foarte des intalnit in zilele noastre, constituind un pattern al relatiilor actuale, incepe si se dezvolta in doua cadre, la fel de actuale, clubul si dormitorul, pe fundalul unui mixaj eclectic de stiluri muzicale.

Mixajul (pe scena) – la fel ca in orice club este realizat de DJ, in acest caz interpretat cu maiestrie de actorul Gabi Costin, absolvent al sectiei de Actorie din cadrul Universitatii Nationale de Arte Teatrale si Cinematografice, I.L. Caragiale din Bucuresti, sub indrumarea profesorului si actorului, Gelu Colgeag.

Mixajul (din spatele scenei sau mai exact ilustratia muzicala), a fost realizat chiar de Andrea Gavriliu si constituie un melanj de stiluri si piese variate, de la “Singing in the Rain” si “December” ale lui Matthew Herbert, Richie Hawtin a.k.a. Plastikman cu “Skizofrenik”,  la “Aaloma dalom” a celor de la Colorstar si “Hungarian Voodoo” de la Gelka de pe albumul “Less is More” (2008), cu un flashback muzical al timpurilor de aur romanesti cu “Am cravata mea sunt pionier” si o insertie vocala din “Cotele apelor Dunarii”.  Cezar Antal a compus piesa “Limba romana” pentru unul din momentele solo realizate de El (Stefan Lupu). Finalul este marcat glorios, pe langa aplauze si plans si ras (de bucurie ambele), printr-un cut din piesa “Dancing Queen” a celor de la ABBA.

Concluzia: orice piesa muzicala poate fi resuscitata daca stii cum. Restul e cam cam.

Besos!